Mar 042011
 

Simţurile ne înşeală deseori, decretăm noi, foarte siguri şi atoateştiutori – asta doar până când se răsuceşte Kant să ne dojenească uşor, înainte de a se lansa în direcţionarea unei scatoalce răcoritoare binemeritate. Hei, omuleţilor, zice el, simţurile nu ne înşeală neam (de unde-aţi mai scos şi bazaconia asta?), nu pentru că ele gândesc întotdeauna corect, ci pentru că nu gândesc deloc. Ia priviţi voi cu creierul informaţia asta şi dup-aia mai vorbim (şi-apoi se duse să mai tragă un pui de somn raţional şi pur, profund aposterioric).

Carevasăzică, simţurile astea (cam prostănace, după gustul meu liberal) iau de-a gata tot ce li se serveşte şi transmit mai departe, fancurieric, orice ar putea servi îndestulării poftei senzoriale de care omul este şoricelic ros, la modul cel mai permanent, neîndoios. (O foame aproape bulimică; n-aţi observat cât de mult alergăm după stimuli, cât mai mulţi stimuli, chiar şi ăştia mai sedentari dintre noi?, ne poziţionăm fălos şi băţos în calea lor, doar-doar ne-or atinge sau, şi mai rău, dăm drumul, de la primele ore diurne – alţii dorm cu el de-a dreptul pornit -, unui aparat de radio profund senzitiv care iroseşte, inutil, cât îi ziulica de mare, unde prietenoase, chiar dacă electromagnetic-nervoase. Hertz, pe cuvânt, fiind de felul lui viu cam decent, se răsuceşte-n  mormânt. Auziţi cumva  gălăgioasa surzenie estetică, indiferenţa senzorială emoţională? Poate că da, dacă veţi porni, de azi începând, radioul doar din când în când.)

Ba ne înşeală, ziceţi voi, şi încă suficient de necruţător, altfel ce-ar fi, dacă nu un soi de escrocherie, halucinaţiile şi iluziile, ce bat la fund, pentru cel ce le “traieşte”, realitatea? Cum ar veni, suntem stimulaţi de însăşi lipsa stimulilor concreţi, oho, asta-i supertare! Sau, atunci când informaţiile despre stimuli sunt destul de sărmane şi înţelegerea incorect adecvată, supra-stimulăm eroarea în iluzie de recunoaştere. Şi mai tare. (Să recunoşti greşit mi se pare mult mai interesant faţă de a recunoaşte ceea ce nu este, da’ aşa sunt eu, un pic mai scenică.)

În condiţii de singurătate, când lumea senzorială mai că intră la apă,  recunoaşterea falsă nu duce, în mod neapărat, până la iluzie, dar poate reprezenta una dintre cele mai posibile ipoteze pentru explicarea unor fenomene neobişnuite. Ştiu un cosmonaut – ştiu pentru că mi-a povestit chiar Gagarin – ce, auzind impulsurile din sistemul de amortizare al camerei surde experimentale, provocate de lucrările de astfaltare ce se desfăşurau afară, în vecinătatea laboratorului, a crezut că în camerele alăturate, blasfemic, alţii dansează de zor, doi câte doi, înlănţuiţi dar totuşi zbănţuiţi, lui să nu-i spună nimeni că numai platonic! (Ce-i drept, nu băga mâna-n foc, îl împiedica costumul special.) Nu era nebun (nici eu nu-s tocmai dusă), erori de felul acesta nu sunt semne (nici măcar semnale prevestitoare) de îmbolnăvire psihică, dar apar adeseori în cazul oamenilor sănătoşi (măcar unul arătaţi-mi, vă rog), atunci când nu sunt în stare (în sensul de a nu deveni capabili, din cauza unor obstacole intermediare sau a prea multor libertăţi interioare) să capteze clar, vizual sau auditiv, obiecte sau fenomene. Este ceea ce savanţii ruşi au observat pe parcursul lungii perioade de experimente premergătoare zborurilor cosmice, în condiţiile presupoziţiei că, în  împrejurarile manifestării unei cantităţi limitate de stimuli, psihicul omului se poate modifica, însă fără ca sănătatea acestuia să aibă de suferit. Unul dintre cosmonauţii participanţi a relatat că în a zecea zi de cameră surdă (izolare acustică şi luminoasă) a avut senzaţia că în spatele fotoliului din cameră s-ar mai afla cineva, o fiinţă vie, n-a reuşit să-şi dea seama ce sex şi ce vârstă avea. Fireşte, senzaţia falsă nu se baza pe niciun fel de percepţii de natură senzorială, cosmonautul nostru ştia cu exactitate că în cameră cu el nu putea să fie nimeni, îşi explica ferm şi logic absenţa prezenţei şi totuşi, nu putea scăpa de această senzaţie vie de-a dreptul incomodă. Cine credeţi că era vinovat pentru asta? Exact, fluxul de aer de la sistemul de ventilaţie, aflat chiar sub fotoliul cu pricina. Limitându-se stimulii, sensibilitatea pielii la variaţia presiunii şi temperaturii aerului a crescut şi a tot crescut până cand ceea ce până atunci nu fusese conştientizat (micile variaţii de care vorbeam) a devenit incorect conştientizat, drept, iacătă, prezenţa unei persoane foarte străine.

Vă las, în bucătăria mea tocmai îşi face un ceai antidepresiv George Clooney. Asta nu-i nici măcar reprezentare eidetică, pe cuvântul meu de onoare că ba.

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

Sorry, the comment form is closed at this time.