Ian 312011
 

Kluge. Cei mai mulţi consideră că acest cuvânt îşi are originea în cuvântul german Kluge care se traduce prin „isteţ” ori „înţelept”. Kluge este o soluţie inginerească imperfectă şi totuşi suficient de bună, dar neelegantă şi nici pe departe optimă. Este o improvizaţie isteaţă ca soluţie la o problemă. Iar cei care au avut şi şofat acele autoturisme dacia 1300 am bănuiala că ştiu la ce mă refer.

Iar acum să ne imaginăm că inginerul nostru este fie selecţia naturală ori „ceasornicarul orb” cum numeşte metaforic Richard Dawkins acest proces, fie un proiectant divin, dacă luăm în considerare concepţia design-ului inteligent în evoluţia vieţii. Inginerul nostru pare a fi un artist al improvizaţiilor genul kluge care ne privesc şi pe noi şi de ce nu, cred eu, că ne sunt utile reducerii din orgoliul celor mai mulţi dintre noi ca reprezentanţi de seamă homo sapiens sapiens. Inginerul nostru a proiectat treptat (i-a luat ceva vreme, 2 milioane şi ceva de ani) un creier hipercomplex ce încă păstrează artefacte străvechi, ceea ce scoate la iveală o minte cu imperfecţiuni. E foarte posibil să fie vorba despre un inginer amator care nici pe departe nu e atins de geniu.

De exemplu, dispunem de o amigdală, componenta principală a sistemului limbic, extrem de sensibilă la pericole inexistente într-o civilizaţie modernă a secolului 21. Când tensiunea creşte explodăm emoţional şi ne descărcăm furia când nu e un moment potrivit după care regretăm consecinţele. Mai putem aduce în discuţie creşterea anxietaţii din motive iraţionale – fără corespondenţă cu realitatea.

Ne concentrăm pe identificarea defectelor şi vulnerabilităţilor celorlalţi (duşmani periculoşi) ignorând deseori calităţile şi aspectele forte. Acesta-i şi motivul pentru care apelăm şi descoperim un astfel de kluge. Ne e la îndemână improvizaţia de moment (imperfectă) la o problemă, dar care nu durează. Iar asta deoarece a elabora un plan bun, o strategie necesită efort mental de durată. Trăim conduşi, de multe ori, de nevoi, preferând gratificaţiile de scurtă durată, uneori cu riscuri costisitoare şi ne este dificilă amânarea acestora, având în vedere obiectivele pe termen lung.

Trăim, cred eu, într-o măsură mai mare sau mai mică într-o lume a kluge-urilor. Poate mai puţin evident sau într-o măsură mai mică în alte state ale lumii din UE, însă la noi executivul nu scoate la iveală nici măcar un kluge. Iar până vom ajunge la un plan durabil şi viabil pare a fi un drum lung. Mă întreb acum, dacă nu cumva cei, care ne angajăm pe acest drum lung către acel plan sau vestita Luminiţa – zâna zânelor – din capăt de drum din moment ce nu emigrăm,  nu dispunem de un gram de nebunie combinată cu o doză bună de conformism social şi comoditate.

Revenind, ochiul uman nu a scăpat nici el de kluge-ul inginerului nostru. Ba chiar este un exemplu deosebit de relevant. Celulele fotosensibile de pe retină care captează lumina se află în spatele celulelor ganglionare (un fel de interfaţă electronică). Conectorii neuronali ce fac legatura dintre celulele fotosensibile cu nervul optic ies prin faţă (orientată spre lumină) şi nu prin spatele celulelor fotosensibile cum i-ar trece prin minte şi celui mai amator inginer, creând pata oarbă de la fiecare ochi, tot aşa cum un cablu de alimentare ar ieşi din marginea dinspre tine a laptopului. Sunt convins că ar fi incomod chiar şi pentru un utilizator ori cumpărător cumsecade.

Coloana vertebrală a omului reprezintă o altă soluţie imperfectă la problema purtării unei greutăţi pe partea superioară a ei. Inginerul nostru ar fi putut proiecta o coloană în formă de cruce pentru o distribuţie egală a greutăţii, dar a preferat o singură coloană care să suporte greutatea corporală plus greutăţi suplimentare astfel încât cei mai mulţi dintre noi să se chinuie cu dureri de spate pe măsura inaintării în vârstă.

Bănuiesc că ai prins ideea, deşi pot continua cu exemplele.

Suntem fiinţe proiectate din soluţii inginereşti genul kluge şi nu avem altceva de facut decât să ne acceptăm aşa cum suntem. Ce putem accepta? Imperfecţiunile. Spre exemplu, acea aluniţă nesuferită instalată pe viaţă deasupra ochiului (eu am una deasupra ochiului stâng) ori pe o parte a nasului. Ne putem muta şi într-un plan psihologic pentru a înţelege şi, eventual chiar a ne amuza, de măreţia aristocrată afişată de unii sau de smerenia chinuitoare la care alţii se obligă din considerente moral-religioase tot aşa cum alţii ne-împăcaţi cu imaginea corporală îşi torturează corpul în speranţa apropierii de armonia şi perfecţiunea „divină”.

Îmi imaginez că poate din moment ce evoluţia ne oferă imperfecţiunea, despre care să nu uităm că este totuşi în mod surprinzător eficientă (ex: ipocrizia), dar nu optimă (atribut care face diferenţa şi care ar putea genera un maxim de eficienţă), vom percepe cu ceva mai multă toleranţă defectele şi imperfecţiunile celor din jur, dar şi pe cele personale, ceea ce nu este echivalent, de aceea am scris „vom percepe”, cu ignorarea ori negarea lor. Ba dincontră, mă refer la observarea lor, fără a trece peste, nu de putine ori, raţionalizând (o sintagmă preferată de majoritatea „se va schimba el sau ea”) şi a acţiona stimulând ori sprijinând în mod sănătos un proces de schimbare dorit de cel cu care te afli în relaţie. Toleranţa nu înseamnă a merge legat la ochi în speranţa naivă a unei dorite schimbări.

Mă gândesc că aceasta ar putea fi „lecţia” evoluţiei vieţii – o interpretare ce poate trezi în noi ceva mai multă compasiune şi toleranţă, hai să-i spunem, toleranţă informată de dragul diferenţierii de toleranţa naivă.

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

Sorry, the comment form is closed at this time.