Mar 092011
 

Acum câţiva ani, la începutul călătoriei muzicale fiind, primesc recomandarea de a asculta „Vox maris”, George Enescu. O pun repede în practică, atât pentru că venea dintr-un loc bărbătesc încărcat cu maximă competenţă în domeniu, cât şi pentru că încercam, într-un fel, să impresionez (femeile ştiu cât de banal), dacă nu prin remarcabila prezenţă (naiv-instrumental), măcar prin seriozitatea desfăşurării actului instructiv-muzical.

Ascult (cu)minte şi, de la prima audiţie (îmi amintesc că nici măcar nu am reuşit să dublez în acea noapte experienţa, atât de aievea mi se părea), rămân aţintită cu ochii pe mare şi văd, cu ochi interiori, în timp ce muzica performa, povestea întreagă, văd bărcile, marinarii, văd interminabila mare, văd inclusiv moartea din ea. Dimineaţa, în aburii cafelei, citesc pe coperta CD-ului (în fapt, o mică broşură) ce spune Enescu, în „Amintirile” sale:

… Am văzut tot ce voi descrie. Închipuiţi-vă o mare furtunoasă. Un marinar, nemişcat, o priveşte cu ochii pironiţi asupra orizontului. Vântul se face tot mai puternic, creşte, se preface în vijelie. O sirenă mugeşte în zare. E alarmă. Se aud strigăte în mijlocul furtunii. Bărcile sunt coborâte pe mare. Marinarul se avântă, pune mâna pe vâsle şi porneşte în direcţia de unde au venit strigătele. Cei de pe ţărm urmăresc o clipă barca săltând pe coastele valurilor. Deodată dispare. Valurile mării s-au năpustit asupra firavei bărci, care se scufundă. Vântul şuieră peste valurile însângerate parcă de lumina amurgului. Soseşte noaptea. Nu se mai aude nimic, decât zgomotul valurilor pe nisip şi, departe, foarte departe, cântecul anticelor sirene… Marea şi-a înghiţit prada. Sătulă, îşi recapătă liniştea. O jertfă care a potolit mânia zeilor. Lumina lunii străluceşte deasupra mării.

Mda.

Îmi fac, în scris, cunoscute impresiile, teoretizez (jenant de slab) câte ceva despre speţa poemului simfonic şi muzica descriptivă (aşa cum se aflau, săracele, înghesuite larg în mintea mea) şi primesc feedbackul pe care, desigur, îl merit (parafrazez, sper, adecvat): „Jos pălăria, stimabilă Domnişoară, ai tot respectul meu dacă ţie Vox Maris-ul ţi-a spus ceva de la prima audiţie, eu m-am chinuit vreo câteva săptămâni să desluşesc câte ceva. Să-ţi spun cinstit, mie nu-mi place cu adevărat, dar te-am provocat tocmai pentru că este cea mai dificilă piesă enesciană, iar ceea ce-mi spui despre ea e cu adevărat o noutate (să zic „simptomatică”?). În lumina ta (să zic „jenat”?), tocmai am ascultat din nou poemul, însă n-am reuşit să găsesc nici măcar o mare pe-acolo, pot, eventual, să vorbesc despre luptă şi eşec, chiar despre o neîmplinire/irosire/ratare, dar nicio mare pe-acolo, zău, poate doar aşa, ca element fără semnificaţie, de fundal… De unde pălăria mea ai scos tu marea asta?!” (desigur, respectabilul domn muzical nu s-ar exprima niciodată atât de neacademic şi neprincipial).

Încep să mă gândesc, cu urechile-n flăcări. Am greşit. N-am ascultat corect. Am ratat perspectiva. M-am limitat la primul şablon cooperant. Mi-am blocat imaginaţia şi n-am lăsat în voie atât de interesantul joc al reinventării. Ascult din nou. Fir-ar să fie, tot în acelaşi punct ajungeam: reinventam, dar reinventam tot marea. Aceeaşi mare. Dezarmant.

Mă scuz banal, căci altceva pur şi simplu n-aveam (pregătită fiind de marele harakiri post feedbackian): „…Poate şi pentru că titlul e „Vox Maris” şi nu „O pisică pe bulevard”?!…” Şi mai fac (în ajutor, mă gândeam), un fel de copy/paste după zisele explicative ale lui Enescu.

A doua zi dimineaţa, prietenul meu muzical aşteaptă să mă trezesc şi-mi spune, încântător de genial: „… Phuaaiiii… atâţia ani şi n-am făcut nici măcar o minimă conexiune… abia acum realizez că „vox maris” înseamnă, de fapt, vocea mării… să-mi fie de cap… Asta spune ceva despre dihotomia muzică-cuvânt, dar şi despre inteligenţa mea, cu care, altminteri, tare mă laud… În consecinţă, sper că te-ai convins de ceea ce constat c-am încercat să-ţi arăt de la bun început, cât de disfuncţională e, totuşi, relaţia mea interioară cu lumea, chiar dacă-i aşezată, mare parte din ea, pe un jilţ muzical.”

IQ-ul lui serios este, la o primă certificare, undeva spre o mie. Abia atunci am realizat cât de mare noroc să fii geniu şi să-ţi permiţi, la modul cel mai normal, necesitatea de a vedea întregurile perceptive din lume aşa cum de fapt se şi cuvine, dihotomic şi disfuncţional. Realitatea, ca întreg gestaltic, chiar că nu vrea nimic de la nimeni. Când eşti mic, ea rămâne o mare. Când însă mai creşti, ea îşi dă voie să fie, cu puţin ajutor, ceea ce, de fapt, tocmai este: din fericire, un alt relief funcţional.

Mă gândesc dacă nu cumva rămânerea în litera cărţii (în cazul de faţă, a muzicii) înseamnă, de fapt, ignoranţă. Că abia când reuşeşti să ieşi din ea începe curgerea. Nu marea, nu, am zis curgerea. Curgerea mării. Asta da,  asta chiar ne-ar putea provoca.

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

Sorry, the comment form is closed at this time.