Iun 262012
 

Întrebare: Dacă ai avea doi copii, iar unul dintre ei ţi-ar fi ucis de un criminal, ce ai face?

Răspuns: Păi, cu mâna mea l-aş omorî pe făptaş.

Î: Bun! Dar ce s-ar întâmpla dacă l-ai pedepsi în felul acesta?

R: M-aş simţi eliberat şi m-aş răzbuna.

Î: Şi care ar fi consecinţele faptei tale?

R: Cel mai probabil aş intra în închisoare pentru  o lungă perioadă, lucru injust de altfel, judecând prin prisma corectitudinii universale  : -). Dar m-aş răzbuna, aş provoca aceeaşi suferinţă atât lui cât şi familiei acestuia.

Î: Ok. Lui. Am înţeles. Dar de unde ştii că familia acestuia i-a aprobat comportamentul? De unde ştii că mama şi tatăl făptaşului nu suferă cumplit din pricina alegerilor fiului? Sau de unde ştii că au cunoştinţă de comportamentele fiului?

R: Nu ştiu. Dar chiar şi aşa, tot aş vrea să le provoc suferinţă.

Î: Lor? Din ce motiv? Cu ce sunt ei responsabili că fiul lor adult a ales să recurgă la un astfel de act?

R: Ar fi putut să îl educe în spiritul empatiei şi compasiunii faţă de cei din jur.

Î: Am înţeles ce spui. Dar presupunând ca respectivul criminal ar fi orfan, deci nu ai avea cui să provoci suferinţă, fiind singur pe lume, ai recurge la un gest similar?

R: Da.

Î: În acest caz, unica suferinţă pe care ai provoca-o ar fi lui însuşi şi atât (neavând familie). Te-ai interesa înainte de a-l ucide la rândul tău în care din cele două situaţii se află: membru al unei familii sau singur pe lume?

R: Nu. M-aş duce direct şi l-aş ucide.

Î: Ok. Înţeleg că nu este vorba despre posibila suferinţă provocată familiei întrucât nu te-ar interesa dacă are familie sau nu. Trecem peste asta: dar ce se va întâmpla cu al doilea copil, fiind privat de prezenţa tatălui timp de o perioadă atât de îndelungată?

R: Va fi crescut de mama lui.

Î: Pe care dintre cei doi copii l-ai iubi mai mult?

R: Pe amândoi i-aş iubi. De ce întrebi asta?

Î: Pentru că privându-l pe cel de-al doilea de prezenţa tatălui pentru a răzbuna moartea primului copil, ar însemna că îl valorizezi mai mult pe primul.

R: Nu e aşa. I-aş iubi pe amândoi la fel.

Î: Atunci, ţinând cont de realitatea (crudă, ce-i drept) care este următoarea: un copil decedat şi unul în viaţă, din ce motiv nu îţi adaptezi comportamentele în funcţie de consecinţele pe termen lung ale deciziilor tale? Copilul decedat nu îl mai poţi reînvia, iar gestul tău nu îl mai ajută. Al doilea copil ar purta stigmatul unui tată criminal la rândul lui (chiar dacă pe bună dreptate), ar avea de înfruntat durerea provocată de moartea fratelui, iar în plus ar beneficia doar de prezenţa maternă pentru mulţi ani de acum încolo, fiind privat de discuţiile dintre tată-fiu, de susţinerea emoţională şi materială a tatălui etc. Cum arată gestul tău că îl valorizezi pe cel de-al doilea? (singurul, de altfel, pentru care mai poţi face ceva şi a cărui bună creştere ai mai avea posibilitatea de a o influenţa).

R: Nu ştiu. Dar tot l-aş omorî.”

Sau

„Î: Ce preţuieşti tu cel mai mult în viaţa asta?

R: Libertatea. A mea. Şi a celor din jur. Nu suport să mă constrângă nimeni cu nimic, iar nici eu nu constrâng pe nimeni.

Î: Bine. Spune-mi, te rog, dacă ai o relaţie stabilă cu o femeie pe care o iubeşti şi ai întâlni o altă femeie atractivă, ai avea relaţii sexuale cu cea de-a doua?

R: Cel mai probabil da.

Î: Dacă iubita ta ar întâlni un bărbat atractiv şi ar întreţine relaţii sexuale cu el, cum ai reacţiona?

R: M-aş despărţi de ea imediat.

Î: Faptul că tu ai ales să faci dragoste cu o a doua femeie, deşi erai implicat într-o relaţie investită din punct de vedere emoţional, înseamnă că nu o mai iubeşti pe prima?

R: Nu. În niciun caz. Iubirea pentru prima nu este afectată. Nu are legătură prima femeie cu a doua. Sunt lucruri separate.

Î: Deci tu spui că ai putea avea relaţii sexuale cu o altă femeie, acest lucru neafectându-ţi dragostea faţă de iubita oficială.

R: Da.

Î: Dacă iubita oficială ţi-ar interzice să te întâlneşti şi cu alte femei atâta timp cât te afli într-un cuplu alături de ea, ai respecta asta?

R: Nu. I-aş spune că nu pot respecta asta, deşi o iubesc. Iar dacă tot n-ar înţelege, probabil aş face-o pe ascuns. În orice caz, aş fi nervos pentru că mi-aş simţi îngrădită libertatea.

Î: Din ce motiv crezi că ar recurge şi ea la acelaşi comportament, şi anume a face dragoste cu alt bărbat?

R: Înseamnă că nu mă iubeşte suficient.

Î: Înseamnă că nici tu nu o iubeşti suficient dacă faci acelaşi lucru?

R: Nu. E diferit. Eu o iubesc. Ea nu mă iubeşte. (ca o paranteză: citeşte Cindy Meston şi David Buss – „Why Women Have Sex – Understanding Sexual Motivation from Adventure to Revenge (and Everything in Between) şi vei vedea că femeile au cel puţin 237 motive distincte de a face sex, iar faptul că nu te mai iubeşte este doar unul dintre ele : -)))

Î: De ce?

R: Pentru că eu sunt eu şi eu am voie.

Î: Pentru că tu eşti tu şi tu ştii ce simţi implicându-te într-un astfel de act. Dar ce-ai zice dacă ai cunoaşte şi ceea ce simte ea pentru a-ţi diminua incertitudinea? Simplu: întrebând-o de ce face asta.

R: Nu contează ce spune ea. Tot m-aş despărţi.

Î: Ai spus că valorizezi foarte mult libertatea, atât a ta, cât şi a celor din jur. A ta constat că o preţuieşti, într-adevăr. Dar a ei?

R: O preţuiesc şi pe a ei, dar nu în felul ăsta. Nu are voie să facă anumite lucruri care mă deranjează.

Î: Da, dar cu toate astea tu le faci şi nu le acorzi semnificaţia pe care crezi că le-o acordă ea. (existenţa iubirii faţă de ea, deşi o faci / versus inexistenţa iubirii faţă de tine dacă o face ea). Ai întreba-o ce semnificaţie acordă ea unui asemenea act?

R: Nu. Totul s-ar termina dacă ar face aşa ceva.

Î: Hmmm….şi cu toate astea spui că valorizezi libertatea…..”

Suntem martorii acestui tip de dialoguri de când ieşim pe uşa casei (sau chiar şi în cadrul căminului nostru) până când închidem ochii. Şi cu toate acestea, ne considerăm fiinţe evoluate, capabile de înţelegere şi de gândire raţională.

Iraţionalitatea. Asta e ceea ce ne domină în cele mai numeroase momente. Acordarea de semnificaţii pur emoţionale, afective, fără nicio legătură cu judecata. Fără trecerea prin filtrul gândirii a diverselor situaţii de viaţă. Iraţionalitatea este mai comodă, ca s-o zic pe-aia dreaptă! Nu ne-a folosit foarte mult pe scala evolutivă. Impulsul. Emoţia, trăirea, dispoziţia, sentimentul ş.a.m.d. Acestea au contat, în schimb. Ce ne interesa (şi ne interesează încă, deşi ne credem fiinţe evoluate îmbrăcate în costum şi cu cravată – cum bine zice preferata mea, B.U.G. Mafia : -)) –„clasa business dornică de sex”) era să supravieţuim şi să ne reproducem. Cum ne-am fi crescut şansele de transmitere rapidă şi facilă a genelor dacă am fi stat să ne gândim de o sută de ori: „hmmmm…femela asta nu are facultate şi master, nu este pe deplin conştientă de nevoile ei, nu ne potrivim în valori etc…..ia să nu mă împerechez cu ea şi ia să nu fac eu niciun urmaş până când nu o găsesc pe cea alături de care voi gusta compatibilitatea pe toate planurile…chit că nu o găsesc niciodată şi chit că genele mele nu vor mai fi transmise”. Nu te oripila! Asta „gândesc” genele, deci nu eşti conştient de acest raţionament subtil. Crezi doar că eşti conştient şi că eşti stăpân pe propriile reacţii, alegeri, decizii.

Nu putem scăpa de emoţie. Nici nu ar fi recomandat. Emoţia, încărcătura afectivă îşi are rolul ei bine determinat în cadrul vieţilor noastre. Ce ne-am face fără motorul energei vieţii psihice, fără sursa de motivaţie necesară pentru a funcţiona la un nivel satisfăcător? (ştiut fiind faptul că emoţia energizează, nicidecum cogniţia). Însă, de infinite ori lăsăm emoţiile să treacă înaintea raţiunii, lăsăm afectele să decidă pentru noi, fără a reflecta asupra consecinţelor pe termen mediu şi lung. Uneori nici măcar asupra celor pe termen scurt. Atunci când emoţia e în congruenţă cu cogniţia, ce pot spune…este excelent! Trăiască emoţia! Problema apare atunci când emoţia întunecă raţiunea şi ne dezorganizează comportamentul până ce acesta devine haotic, nemaiţând cont de realitatea înconjurătoare.

Emoţia nu este nici logică, nici voluntară. Adică? Eşti un sclav al ei. Nu prea ai ce face. Nefiind voluntară, cam greu să îi stăpâneşti apariţia. Dar după ce a apărut…stimate domn şi stimată doamnă, iar tu ai reuşit să o identifici, îţi comunic că toată responsabilitatea pentru reacţiile pe care alegi să le ai (să le transpui în act) îţi aparţine. De reacţie tu eşti responsabil. În timp ce reacţia poate fi logică şi voluntară. Iar reacţia îţi recomand să fie urmare a unui intens proces (logic şi voluntar, de asemenea) de gândire raţională, de tipul: „Ce am de pierdut dacă…? Ce am de câştigat dacă…? Pe termen lung, pe termen mediu, pe termen scurt? Ce contează pentru mine atunci când îmi evaluez starea de well being…clipa, termenul mediu, termenul lung? Decizia pe care o iau contravine obiectivelor mele pe termen lung? Dacă da, atunci de ce aleg să o iau? Ce parte din mine se cere satisfăcută dacă procedez aşa…? În ce fel mă face să mă simt acţiunea X comparativ cu acţiunea Y…? Dacă m-aş uita peste un an la mine cel din clipa asta, ce mi-aş spune…? etc.” Întrebări simple. Dar suficient de puternice încât să îţi trezească conştiinţa şi să te determine să dai drumul din braţe deciziilor şi ideilor impulsive şi nefundamentate pentru a îmbrăţişa calea raţionalităţii.

În 1981, Daniel Kahneman şi Amos Tversky au demonstrat importanţa emoţiilor în deciziile pe care oamenii le iau, chiar şi în condiţiile în care avem de-a face cu oameni foarte cultivaţi şi de o inteligenţă medie – superioară. Unui grup de medici de prestigiu i-a fost adresată următoarea întrebare:

Presupunând că în Statele Unite ale Americii ar izbucni o epidemie generată de o boală asiatică rară, urmând cel mai probabil să moară 600 oameni, ce decizie aţi lua în cazul în care aţi avea de ales una dintre următoarele variante (unul dintre următoarele programe):

Programul A: 200 oameni vor fi salvaţi

Programul B: există o probabilitate de 1/3 ca 600 oameni să fie salvaţi şi există o probabilitate de 2/3 ca niciun om să nu fie salvat.

Evident, răspunsul medicilor a fost că ar adopta fără să stea pe gânduri programul A, indicând astfel o aversiune ridicată faţă de risc.

Ulterior, unui alt grup de medici i s-a pus aceeaşi întrebare, dar într-o formă modificată:

Programul A: 400 oameni vor muri

Programul B: există o probabilitate de 1/3 ca niciun om să nu moară şi o probabilitate de 2/3 ca 600 oameni să moară.

Deşi întrebarea exprimă acelaşi lucru, răspunsul majorităţii a fost diferit în al doilea caz, favorizând programul B. Siguranţa de a salva atâţia oameni (200 oameni, programul A – prima întrebare) a fost suficient de generatoare de confort psihologic încât decizia medicilor să fie influenţată, spre deosebire de al doilea caz în care preferat a fost programul B. Deşi nu există diferenţă logică între situaţii, formularea în termeni de viaţă sau de moarte a acţionat naşterea unor emoţii intense în respondenţii care şi-au pierdut capacitatea de a lua decizii raţionale. (Kahneman D., Maps of Bounded Rationality: A Perspective of Intuitive Judgement and Choice. 2002; Princeton University, Department of Psychology, Princeton, NJ, USA, 456-459).

Aşadar, emoţiile afectează luarea deciziilor chiar şi în cazul unor oameni de la care aşteptările sunt înalte (brrr, cum o fi la nivelul celor care ne conduc? : -)). Ţi-ar plăcea ca în numele tău să fie luate decizii ghidate de emoţiile pe care le trezeşti în decident şi atât? Să presupunem că şeful tău te urăşte (din motive personale: poate se simte ameninţat de tine, poate îi aminteşti de vreun fost subaltern recalcitrant sau cine ştie…din orice alte motive iraţionale, culminând cu motivul „nu îi place moaca ta”), deşi eşti cel mai bun din departamentul din care faci parte. Din cauza acestui lucru, decide să te dea afară. Cum ţi-ar pica o astfel de decizie? (by the way: iraţională). Să presupunem că iubita ta decide să îşi facă bagajul şi să se retragă în bârlogul strămoşesc (i.e. mama) pentru că ai întârziat peste ora limită admisă acasă, deşi i-ai explicat că ai ieşit cu colegii la o bere, că este un incident izolat şi că nu ai intenţionat să o răneşti. Însă, gândurile ei au mers prea departe cât timp tu lipseai (întrebare: gânduri raţionale sau iraţionale?), aşa încât în clipa asta e convinsă că ai înşelat-o şi că acum te întorci de la amantă. Ţi se pare ok o astfel de alegere?

Sper că exemplele de mai sus nu ţi se par în regulă şi nu îţi cresc gradul de confort. Atunci, de ce şi tu continui să iei decizii, uneori cu influenţe extinse chiar şi de-a lungul anilor care vor urma, în aceeaşi manieră? Lăsând emoţiile să conducă.

Pune-ţi următoarele întrebări:

Minusul pe care ţi-l aduc deciziile impulsive este mai mare decât minusul pe care ţi-l aduc deciziile raţionale? Plusul generat de deciziile raţionale este mai valorizat comparativ cu plusul generat de cele iraţionale? Sau mai devalorizat? Plusul pe care ţi-l aduce decizia impulsivă pe termen scurt este mai mare decât plusul pe care ţi l-ar aduce decizia raţională pe termen lung? (vezi cazul cu tatăl celor doi copii) ş.a.

Bucăţile de bucurie şi satisfacţie provocate de alegerile iraţionale (dar energizate, oooo, daaaa, de afect!), adunate una cu cealaltă sunt suficient de puternice încât să poată surclasa bucăţile de serenitate, calm şi mulţumire pe care ţi le aduc alegerile raţionale? Nu mai pomenesc şi de efectele asupra celor din jur.

Îţi poţi transforma viaţa într-o „everlasting piece of art”. Uite din acest motiv nu cred eu că ignoranţa este o binecuvântare (deşi am auzit de prea multe ori această afirmaţie în jurul meu în ultima vreme). Ignoranţa te face sclav. Al propriei fiinţe. Fără a avea capacitatea de a răspunde la întrebări legate de motivele reale ale comportamentelor, deciziilor, alegerilor, actelor, faptelor tale rămâi doar un prizonier. De care uneori gândurile îşi bat joc. Şi pe care afectele îl joacă pe degete.

Fă un exerciţiu de imaginaţie şi roagă-l pe cel care vei fi peste 10 ani să mediteze asupra celui care eşti astăzi, chiar în clipa asta, cel care ia decizia ghidată doar de emoţii (fără efecte benefice pe termen lung). Îţi place ce vezi? Ai fi capabil să explici celui de peste 10 ani din ce motiv ai ales X în loc de Y? Dacă eşti adult, sper că răspunsul la cele două întrebări este DA. Altminteri…am mari îndoieli cu privire la maturitatea ta emoţională.

Nu-i prea târziu să creştem. Nici măcar la această vârstă. Dar e necesară îndeplinirea unor condiţii primordiale: să ne dorim asta, să fim dispuşi la efort (nu-i tocmai comod să o faci, implică ceva consum energetic) şi, desigur, din nou şi din nou şi din nou…să gândim!

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

Sorry, the comment form is closed at this time.