Feb 122011
 

Acum câteva săptămâni, întorceam internetul pe dos după ubicuitinilarea lizinei. (Dacă acest articol vi se va părea bunicel, e doar pentru că spaţiul virtual e încă neaşezat.) De lizină ştiam câte ceva (de ce să vă mint că prea multe?), de ubicuitina asta care îi făcea ceva, de vreme ce-o „tinilărea”, habar n-aveam (deşi ar fi trebuit – “the kiss of death”). Zic: iacătă un viitor psiholog prost care trebuie să devină bun. (Prost, desigur, în sens sinonimal de „feciorelnic” iar bun, fireşte, în cel de „iscusit”.) Am scris „sinonimal”? Ajungem în curând şi la asta.

Zic: cel ce mi-a pus ubicuitinilarea academică în braţe musai să mă şi lumineze, c-aşa am învăţat eu la pedagogie (şi n-am intrat în panică degrabă, căci mai aveam din curs 287.654.076 de pagini şi mă simţeam oarecum echilibrată, crezând eu, plină de speranţă, că-s proptită bine în ultimul stadiu al lui Freud şi că trecusem onorabil, fără prea multe victime şi julituri genunchiale chiar şi peste cele eriksoniene, câte se desfăşuraseră pân-atunci; precum deja aţi observat, cu Vîgotski încă negociez, nicio clipă nu mi-am imaginat că dacă gângureşti mult şi bine de la început nu te mai trece nimeni clasa, pardon, stadiul.) Nu-i a bună, mă gândesc, când ajunsesem pe la jumătate şi deja mă luptam cu Big Five (căci îl doborâsem pe Cattell şi mândră mai eram, habar n-aveam că vine CAPS-ul) iar abordarea biologică rămăsese, demult, prea demult, în urmă: eu la ubicuitinilarea lizinei nu renunţ nici dacă arousalul cortical se-mpotriveşte ferm şi-asimetria cerebrală îşi schimbă semnul radical (amândouă mişcătoare fiind). Plină de BAS (Behavioral Activating System – ca să vedeţi că ştiu şi că viitorii mei clienţi vor fi pe mâini bune), adică în goana mare pentru recompensă (cine credea că va da nas în nas cu o ditamai non-răsplata?), cu o extraversie-n afară şi cu o introversie-năuntru (cum altfel să-mi explic că mie nici nu trebuie să-mi arate Eysenck lămâia, e suficient să mă gândesc la ea şi să nu mai vreau s-aud de citrice o lună), cu MAO de tip B corelând cum se cuvine (monoaminoxidaza, vreau să zic, of, greu să tot explici…), obsesivă, compulsivă, cortizolică, pe-alocuri psihotică, acut-epinefrinică, deloc agresivă, mă duc, vitejeşte, dupa lizină, să văd şi eu, cu ochii mei, cine şi ce i-a făcut (deşi puţin mă temeam, căci îl simţeam, pe el, pe fenomen, cam ubicuu). Pe cei care încă se mai luptă cu frustrarea amărâtei personalitaţi, îi voi dezamăgi profund: nu voi intra în detalii – cum că lizina este un aminoacid esenţial ce nu poate fi sintetizat de organismul uman, că are formula chimică HO2CCH(NH2)(CH2)4NH2 etcetera -, ba nu voi insista (destul de angoasant) nici pe ubiquitinarea ei, un gen de modificare a histonelor (în nucleul celulelor, moleculele de ADN formează, împreună cu ele, structuri compacte sub forma fibrelor de cromatină) cu rol extrem de important în reglarea expresiei genetice. Modificările astea narăvaşe transformă substanţial structura şi organizarea cromatinei, inadecvând-o, sub diverse forme, procesului transcripţional. Dar să nu scăpăm din vedere un lucru: marker epigenetic esenţial (la fel ca şi metilarea ADN-ului), modificarea histonelor are două trăsături esenţiale: caracter reversibil (făcând astfel posibilă ţintirea de optimiste obiective terapeutice în bolile în care aceste mecanisme sunt perturbate) şi potential ereditar (transmitere atât în succesiunea generaţională, cât şi în cursul diviziunilor celulare).

(Celor care pot, le arunc – stimulată de cei care ştiu să pună întrebări cu adevărat – provocarea dogmei centrale a geneticii: dat fiind faptul că sinteza proteică implică existenţa unor molecule informaţionale dar şi a unor proteine catalitice care să realizeze diferitele faze ale transferului informaţiei genetice, cine a apărut mai întâi? Acizii nucleici sau proteinele? … Şi iată cum psihologia va avea de studiat – mă gândesc la o lucrare de licenţă – prin ce mecanism prioritar se sedimentează în mentalul colectiv, şi nu se erodează nicicum, ba chiar generează noi forme de relief, o întrebare şi un răspuns cu forţă transgeneraţională, aplicabile omni-disciplinar, fără nicio legătură între ele: „oul sau găina?” şi „cherchez la femme”, nu neapărat în această ordine.)

Sunteţi convinşi că articolul nu se va termina acum – ce-i asta?, doar o lecţie ieftină/şchioapă şi-atât? Dacă v-am adus cu gândul aici, asta am şi vrut: să vorbim despre lecţii şi profesori care n-au suficientă aplecare spre lucrurile simple, spre comunicarea adecvată a celor cu adevărat importante. Şi-o să privesc şi spre mine. Iacătă, promit să nu mai folosesc cuvinte pe care să nu le găsiţi în dicţionare, iar dacă totuşi o să scap prin bălăriile ce mă adoră cu adevărat, să respect măcar regulile minimale de derivare, compunere, neologizare. (… Ei, am făcut-o de fiecare dată, în fiecare joc, dar simt nevoia manifestării unui cât de mic spirit de solidaritate faţă de cel la care tocmai mă răţoiesc, cel de a ubicuitinilat lizina când ea era, de fapt, doar ubiquitinată. Iar voi intuiţi că, de fapt, nu asta mă supără; “tinat”, “tinilat”, “tinitutilat”, zău că nu contează, doar m-am amuzat.) Iar de-oi ajunge vreodată să scriu vreo carte, să i-o dau mai întâi, pentru prima citire, lui tanti Cati.

Îi compătimesc pe profesorii care examinează doar pentru a le arăta studenţilor câte nu ştiu. Nu-i voi putea înţelege nicicum pe cei care predau fără să fi înţeles ei înşişi ce au de transmis. Nu mă voi împăca nicicând cu dascălii care consideră că îţi fac, ţie, student impotent, hatâruri existenţiale. Pentru care explicaţiile în afara literei sunt de neconceput. Pentru care întrebările nu există. Pentru care un curs e doar o exhibiţie.

Iar ca să fac legătura cu modificarea histonelor şi cu cele două caracteristici esenţiale ale procesului, caracterul reversibil şi potenţialul ereditar (că doar n-oi fi muncit degeaba), dă Doamne sau Moş Crăciun ca prima să meargă şi la profesorii tineri şi la personalitatea lor iar a doua să aibă o minimă morală şi-o elementară decenţă, atâta zic.

Îi compătimesc, încă o dată o spun, pe profesorii care vânează doar ce nu ştii.

Mi-e milă de doctorii care văd doar boala, nu şi ce e-n jurul ei şi ar putea-o înzdrăveni.

Cât despre mine, să mă ferească cine-o trebui (şi-o fi în stare), să n-ajung psihologul care să vă-ntâmpine cu drag, ochindu-vă, intuitiv, lizina: „Ia să vedem noi, dragă domnule, ce tulburări nu aveţi.”

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

Sorry, the comment form is closed at this time.