Mar 192011
 

Pentru ca viata e un cumul de intamplari necontrolabile si rezulanta unor relatii cauzale, ducandu-te in ani unde nici cu gandul nu gandesti, ei, uite asa nu m-am gandit eu acum aproape un deceniu, in inocenta mea, privind catre cei “mari” care-si traiau tumultos soarta, iar eu scriam de prin carti si culegeam informatii prin interviuri semistructurate si chestionare.

Acum cred ca decizia de a pune capat unei relatii prin divort apartine in fapt doar unuia dintre parteneri. Mai exact, unul dintre ei vine cu ideea, celalalt o evalueaza (ca fiind o idee buna sau proasta), doar unul vine cu propunerea, celalalt o accepta sau nu. In termeni radicali, unul dintre parteneri pleaca, se retrage din relatie, paraseste, celalalt este parasit, desi nu isi doreste sau doar s-a gandit. A-ti lasa partenerul sa plece, chiar daca tu nu iti doresti, aceasta imi pare adevarata dovada de iubire, daca inca exista sau a existat minimal vreodata, desigur la concurenta cu anxietatea de separare.

“Cu acordul ambelor parti” este rezultatul unor negocieri, compromisuri si nu vine de la sine. Este foarte mica probabilitatea ca ambii parteneri sa se hotarasca in acelasi timp pentru ruperea relatiei, ori despre despartire ca in povesti, eu una un am auzit. Despre nunta ca in povesti am auzit (mama lor de povesti!), precum si de hotarirea unuia dintre parteneri (ghici care?) de a-i “cere mana” celuilalt (o mana de ajutor desigur), deja cu urechile lungite de asteptare, sperind iluzoriu la un trai fericit pana la adanci batrineti.

Realitatea este ca atunci cand vorbim despre divort, ne referim la casatorie si cand vorbim despre casatorie, vorbim despre potentialitatea unui divort. Cauzele acestuia din urma, motivele, explicatiile pot fi multiple, rezultanta combinatoricii situatiilor concrete de viata, a trasaturilor de personalitate ale celor doi parteneri, a unui trecut transgenerational a fiecaruia dintre ei, dar si a evolutiei vietii in sine.

Si ca o paranteza, evolutia vietii inseamna pentru mine curgerea vietii, pacurgerea ei, pe care nu mi-o pot imagina altfel decat “evolutiva”, crescatoare.  E adevarat ca uneori evoluam lent, alteori batem pasul pe loc mai mult timp, dar cred ca sensul este spre inainte, spre mai mult, spre mai sus, spre crestere. Asa cum a evolua la sol sau la barna (expresii extrase din sportul meu preferat) inseamna de fapt a te desfasura, a fi in plina actiune, cred ca acesta este si adevaratul sens al evolutiei pesonale.

A parasi si a fi parasit presupun din punct de vedere psihologic doua roluri jucate din perspective diametral opuse, cu complexele lor de cognitii si trairi, insa au cu siguranta ceva in comun: ambele presupun suferinta. Daca a existat candva un sambure de iubire, suferinta este prezenta si la partenerul care paraseste si la cel care este parasit.

A parasi, a pleca dintr-o relatie aduce in prim plan cateva trairi si ganduri ce tin de control, vinovatie, agresivitate, cruzime, mila, teama; la polul celalalt, a fi parasit, a fi partenerul care nu isi doreste incheierea relatiei, declansaza ganduri si trairi din alt spectru, sentimentul puternic de abandon, de neputinta, teama de singuratate, un sentiment al nedreptatii, (auto)invinovatire, acuzare, ura, dorinta de razbunare. In ambele situatii, stima de sine este frumusel afectata seismologic, adica se clatina. Ce bine ar fi daca avocatul ar veni promotional la pachet cu un psiholog…

Si in final, ca un muritor ce am evoluat ceva prin asta lume, cunosc din fericire si nefericire, ambele variante ale acestui microunivers numit cuplu: e crunt sa parasesti pe cineva care te doreste inca, e terifiant sa fii parasit, de fiecare data, de… cine altcineva decat tocmai de “iubirea vietii”.

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

Sorry, the comment form is closed at this time.