Ian 042012
 

Când a murit avea 81 de ani și o pneumonie.

28 când a scris „Lie Down in Darkness” (Premiul Romei din partea Academiei Americane), 42 când a publicat „The Confessions of Nat Turner” (Premiul Pulitzer), 54 când a pus-o pe Sophia să aleagă (bestseller învingător al American Book Awards). Pentru cunoscători și nu numai, în „Sophie’s Choice” (regia Alan J. Pakula), câștigătoarea Oscarului pentru rol, Meryl Streep, a refuzat să reia scena alegerii, aceasta fiind jucată o singură dată (așa a apărut pe ecran, în absolută primă mână turnată), considerând că este mult prea traumatizantă. Să nu te poți juca decât o singură dată. Mi se pare fenomenal. (… Care alegere? Oh, nimic important: să decizi care dintre cei doi copii să îți moară, și nu orișicum, printr-o oarecare moarte banală, ci special în Crematoriul de la Birkenau.)

Să revenim la vârstă și la William Styron. 60 de ani avea când se afla la Paris pentru a i se decerna, în cadrul unei festivități covârșitoare, un premiu important (Prix Mondial Cino del Duca – oferit anual unui artist sau cercetător care-a demonstrat că a pus umărul, sau poate chiar vreun alt organ, la dezvoltarea științelor umaniste) ce trebuia, fără îndoială, să-i măgulească orgoliul la modul cel fundamental, separându-l, cel puțin pentru o vreme, de banalitatea trăitului normal. Dintr-o dată, s-a schimbat ceva radical. Ceremonia și mai apoi dineul oficial i s-au părut înfiorătoare, catastrofale, insuportabile, se chinuia din răsputeri să aibă un comportament sănătos, uman-social (ceea ce îi acutiza până la ieșirea din matcă clocotul de sânge mental). N-a mai fost în stare nici măcar să zâmbească forțat și a realizat, în sfârșit (ajutat de psihiatrul la care, la întoarcere, a aterizat, decompensat), că suferă de depresie. O stare de expresie. Și-a apărut „Bezna vizibilă. Amintiri despre nebunie”, una dintre cele mai bune descrieri ale nedescriptibilului, pentru că, să știți asta de la William Styron, ceea ce deosebește depresia de alte maladii este faptul că, dacă nu ați trăit-o niciodată, atunci nici nu vă puteți imagina cum este. (O paranteză necesară, într-un fel de concluzie-invitație de a-l citi pe Styron și de a-i descifra mesajele, de altfel foarte optimiste și revigorante – una dintre calitățile esențiale ale beznei lui William -: Maiakovski a înfierat și condamnat public sinuciderea lui Esenin, pentru ca, peste  doar câțiva ani, să-și ia el însuși viața. Făină treabă, nu-i așa?)

Dar nu, n-am intenţia să scriu un articol despre depresie sau moarte, ci despre iubire. În viața mea sunt puțini oameni. Foarte puțini. Ei încă nu știu asta, dar îi iubesc profund, nu așa cum o făceam cândva, nebunește și cu devastator elan, ci lin, foarte lin, aproape diafan. Unii îmi trimit un trebuitor semese înghețat în noaptea de și mai bun an și mă fac, nu știu de ce, fericită, alții îmi aduc dulceaţă de vinete în borcan, ridicându-mi gustul amar într-o portocală rodită, alții vin înspre mine atunci când au mai mare nevoie de ei, când urcarea înspre ei e oprită. Aseară, într-un ping-pong de mailuri inteligent, amuzant și versifica(n)t, mi s-a tăiat respirația. Lisa e prietena mea. Una dintre cele mai frumoase femei pe care am văzut-o vreodată, o fostă pacientă, da (nu depresivă, nicio legătură diagnostică cu prima parte de articol), în ai cărei ochi de spital am privit într-o seară de început de anotimp, într-un privilegiu unic, senzațional.

I-am cerut permisiunea să public, pentru toți psihologii interconectați, ceea ce aseară l-a depășit pe Styron în admirația mea. Una dintre cele mai clare priviri de esență post-experiență care se pot imagina, psihologii ar trebui să (învețe să) se bucure de ea.

„De impasul existențial am trecut.

Eu, da. Că ea, Ea, și el, El, s-au luptat cu fiara mea și asta nu se poate uita chiar așa cât durează să treci din doi zero unu unu în doi zero unu doi. Și mai apoi, de fapt, și mai înainte, a venit la mine bunicul, îl cheamă John Smith, să ții minte, și m-a învățat, fără să mă înece, despre relații inter și transgeneraţionale, care clar există și nu prin cine știe ce meta para energii, ci prin duioasă asemănare și sau și alăturare dintre bunici și copii.

Acum dă buzna să mă restructureze cineva care-mi bâzâie-n ureche sau direct în inconștient latent (acest latent e prea prezent și nu știu cum să-l apuc de-un crac să-l scot aici să stăm de vorbă; un impertinent!) despre psihanaliză. Să fiu așa cum știu eu mai bine decât oricine dacă mai suport încă o analiză! Le las la o parte pe celelalte și aici le zic în șoaptă, Doamne Ferește, pe cognitiv-comportamentală, umanist-experiențială, și holistica transpersonală.

De ce oare?

Pentru că prea se uită rău la simptome și comportamente disfuncționale.

Și, mă întreb azi, după o vieaţă întreagă într-o coajă de nucă numită de curând maniacală, cine mai sunt fără simptome în oglinda domnilor și doamnelor care-mi propun o relație psihologică contractuală….”

Nu știu dacă v-am spus. Lisa e prietena mea.

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

Sorry, the comment form is closed at this time.