Oct 242011
 

Zilele astea am o temă preferată, aşa încât cer iertare potenţialilor cititori plictisiţi de acelaşi subiect. Plăcerea. Ce se întâmplă în creier şi cât de înşelaţi suntem.

 

Zona ventrală tegmentală (VTA = ventral tegmental area) este implicată cu mare patos şi devotament în circuitul plăcerii. Ce anume determină activarea neuronilor din VTA? (şi nu numai VTA, dat fiind că circuitul plăcerii cuprinde şi alte formaţiuni). Păi sunt activaţi de orgasm, unele tipuri de muzică, mâncăruri grase sau dulci, recompense monetare, droguri psihoactive (apropo, nu toate drogurile activează circuitul plăcerii; substanţele psihoactive ce activează dopamina din circuitul plăcerii (heroina, cocaina, amfetaminele) sunt cele ce poartă un risc mare de a ajunge dependent, în timp ce substanţele ce îl activează mai puţin (alcool, canabis) poartă un risc mai redus).  Acelaşi efect se pare că îl au şi unele acţiuni de genul exerciţiului voluntar, meditaţiei, rugăciunii, aprobării sociale, donării de bani etc. De ce doar aceste tipuri de activităţi şi / sau substanţe…n-as şti să îţi spun şi probabil nici nu s-a descoperit motivul pentru care spre exemplu munca într-o corporaţie multinaţională timp de 12 ore pe zi nu produce nici un fel de stimul asupra circuitului plăcerii (pentru majoritatea nefericiţilor care se jertfesc pe altarul firmei din zi până în noapte; or mai fi şi excepţii, dar nu discutăm despre ele acum). În neuronii împricinaţi din VTA, impulsul electric trece prin axon, iar când ajunge la terminalul axonului, secretă neurotransmiţătorul stocat în veziculele din terminali, şi anume: dopamina. Conţinutul veziculelor respective, inclusiv dopamina este eliberat în fanta sinaptică. Neuronii din VTA transmit axoni ce eliberează dopamina către amigdală şi girusul cingulat anterior (centrii emoţiilor), către striatum (implicat în unele tipuri de învăţare a obiceiurilor), hipocamp (memoria faptelor şi evenimentelor) şi cortexul prefrontal (judecata şi planificarea).  

 

Din păcate, s-a dovedit ştiinţific că stimularea neocortexului nu produce nicio recompensă, i.e. nicio plăcere. Iar din nou, din nefericire pentru noi (bieţii oameni) comportamentul este de foarte multe ori produs de plăcere (sau în aşteptarea plăcerii), aşa cum este şi anulat / alungat ca urmare a durerii (sau a expectativei durerii).

Se pare că paşii pe care îi parcurgem inconştient atunci când dăm de plăcere, sunt:

  1. Ne place o experienţă (pentru că obţinem senzaţia imediată de plăcere)
  2. Asociem semnele externe şi interne cu experienţa
  3. Aceste asocieri ne prezic cum ar trebui să ne comportăm pentru a o repeta (experienţa)
  4. Asimilăm o valoare experienţei plăcute (de exemplu super-experienţă sau experienţă de nota 9 sau experienţă de nota 8 etc.) pentru ca în viitor să putem alege între diferite experienţe plăcute.

 

Şi pentru că am fost întrebată la ce îmi folosesc toate chestiile astea, iată la ce:

 

Dragostea. Helen Fisher de la Universitatea Rutgers spune despre unul dintre activatorii circuitului plăcerii: „Dragostea este o dependenţă, o dependenţă minunată atunci când totul merge bine, dar şi o dependenţă care te face să suferi îngrozitor atunci când te desparţi de subiectul ei. Oamenii ucid pentru dragoste şi aleg să moară pentru dragoste.” La ce ţi-ar folosi să nu ştii ce se întâmplă cu tine în momentele în care eşti îndrăgostit? La ce ţi-ar folosi să ai judecata şi raţiunea suspendate prin prisma acelei „orbiri” pe care creierul de îndrăgostit o înregistrează? Cu ce te ajută să îţi vezi partenerul poleit în aur şi să nu poţi trece peste o eventuală despărţire (sau peste o eventuală dezamăgire pe care ţi-ar putea-o provoca)? Cu ce te ajută să fii dependent, să nu poţi respira decât prin celălalt, să asociezi experienţa minunată a dragostei numai şi numai cu celălalt (când raţional vorbind, experienţa dragostei poate fi experimentată în relaţie cu o multitudine de persoane)? E o chestiune de creier, deci nu de inimă. Dragostea o chestiune de „pleasure circuit”, nu de raţiune. Aşa că hai să o trecem şi prin filtrul gândirii, să o ambalăm, să îi punem o etichetă şi să fim tot timpul cu ochii pe ea conştienţi de ravagiile pe care le poate face sau de bucuriile pe care ni le poate aduce. De ce nu ne-am proteja? Da. Consider necesar să cunoaştem aceste lucruri din raţiuni de auto-protecţie. Asta nu înseamnă că devii „de piatră” şi nu mai poţi investi sentimente într-un partener de cuplu. Cunoaşterea a ceea ce ţi se întâmplă presupune doar un mai bun awareness, a fi cu „lupa” pe tine tot timpul, a-ţi folosi raţiunea dacă întâmpini dificultăţi în cuplu. Cum gândeşti dacă, spre exemplu, partenerul te părăseşte, sau se îmbolnăveşte sau dispare prin deces? Îţi pui şi tu capăt zilelor? Rămâi blocat în acel moment al existenţei tale şi nu poţi merge mai departe? Recomandat ar fi să îţi spui: Ok. Sufăr cumplit, va dura o vreme până când voi accepta dispariţia partenerului (poate chiar ani de zile), dragostea mea pentru el / ea este puternică, însă viaţa mea nu = partenerul; viaţa mea este mult mai mult de atât, eu nu mă definesc prin el / ea, eu sunt o persoană aparte, unică, cu propriile dorinţe, nevoi, calităţi, defecte, cu propriile bucurii şi tristeţi, cu propriile aspiraţii şi obiective. Sunt un om separat de celălalt. Cum ai putea ajunge la această cunoaştere şi grad de obiectivitate dacă nu te studiezi pe tine însuţi, dacă nu devii conştient de faptul că propria minte te păcăleşte, dacă nu vezi de fapt adevărul? Cunoaşterea ne apropie de adevăr. Iar eu nu cred că ne imunizează (sau măcar nu în totalitate). Nu ne scuteşte la modul absolut de suferinţe. Suferinţele vor continua să vină în vieţile noastre. Însă cunoaşterea ne va ajuta să învăţăm când să „le dăm drumul”, cum să nu rămânem blocaţi în ele şi cum să reuşim să continuăm călătoria pe care o avem de străbătut în această viaţă. 

 

Şi până la urmă de ce nu ne-ar interesa ce se întâmplă în minţile noastre? De ce ne-ar interesa cum ne funcţionează ficatul, rinichii, inima, cum ne creşte părul, cum ne pricopsim cu câte o gripă şi ce efecte asupra organismului nostru are, cum se multiplică celulele canceroase etc., dar mintea noastră alegem să rămână „terra incognita”? Suntem avizi să cunoaştem diverse universuri aflate la depărtare de noi (deci, in afara noastră), dar universul cel mai apropiat de noi înşine, universul propriu (adică eu pe mine şi tu pe tine) alegem să rămână necunoscut. Citim toate operele lui Shakespeare, ne îmbogăţim cultura generală, dar motivul pentru care suferim atât de mult când ne pricopsim cu câte o dezamăgire nu ne interesează. Nu vrem să ştim de ce nu putem trece peste o despărţire, nu vrem să ştim de ce intrăm în depresie, nu dorim să cunoaştem motivele pentru care nu alegem să ieşim dintr-o relaţie de cuplu distructivă. În schimb, alte universuri fără legătură cu noi intră în aria noastră de interes.

Protecţia împotriva dezamăgirilor cauzate de relaţia de cuplu, dar şi conştientizarea bucuriei pe care ţi-o poate aduce dragostea, sunt doar două din  motivele pentru consider necesar să ne cunoaştem. Mai sunt şi altele, dar din păcate, acum, circuitul plăcerii din creierul  meu se cere a fi blocat ca urmare a începerii unei minunate zile de luni în organizaţia corporatistă unde activez.

Se presupune eronat că autocunoaşterea reduce patima. Nu sunt de acord cu asta. Pasiunea, ardoarea, iubirea, entuziasmul, energia, vitalitatea, dinamismul, forţa sentimentelor, tăria trăirilor nu dispar. Nu devii un om mai rece cunoscându-te. Devii doar conştient de tine, de influenţele celor din jur asupra ta, de cât e durere, cât e dependenţă, cât e realitate, cât e ficţiune, cât e adevăr.

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

  3 Responses to “Your love is music, so let me love you loud”

  1. hmm … m-am ferit intentionat sa fac vreo comparatie (doar am expus modul in care privesc eu acest subiect) … tocmai deoarece si eu gandeam candva ca dumneavoastra (si implicit stiu ca nu se pune problema singuratatii ci din contra, asa invatam sa apreciem mult mai corect/bine tot ce inconjoara). astfel, ultima propozitie nu e o contestare a ideilor din articol ci ea are rolul de a indica pericolele care stau la panda pe acea cale si in acelasi timp de a readuce in atentia imediata (adica acolo unde suntem cu totii deficitari) destinatia finala.

    referitor la propunere … trebuie sa va refuz. sunt convins ca stiti ce semnificatie are nick-ul meu … iar cu valori de peste 80% la fiecare dintre cele patru elemente, mi-e si asa destul greu sa scriu. talent la scris … aici chiar stau foarte prost (in veci n-as fi putut scrie un articol la fel de bun ca cel la care am comentat prima data aici). in plus, nu prea ma pot limita la o singura idee. cum se vede si din comment-ul anterior, am tendinta de a merge tot mai departe pe firul ideatic … si astfel stiu din experienta ca-i las pe ceilalti in urma … dar cum nu vreau sa fac asta, ma impotmolesc in alte explicatii … care la randul lor nasc alte fire de discutie … rezultand ca e mai indicat sa ma rezum la interventii punctuale (care pot sau nu, fi o plusvaloare pentru potentialului cititor).

    dar cum chiar imi plac articolele care le gasesc aici … voi continua sa scriu comment-uri cand consider ca pot adauga ceva la cele scrise de autori.

  2. eu zic mai simplu: atata timp cat omul n-a gasit switch-ul cu care pornesti sau opresti dragostea … avem doar „descrieri ale modului de functionare”, „cauza” ramanad simple presupuneri (exista si aici variante). degeaba stiu tot lantul de evenimente … daca habar n-am ce-a activat acel prim neuron de la inceputul lantului … si astfel, daca modific voit acel lant, nu cumva nu fac altceva decat (tot) sa ma mint singur? si daca tot ma mint, de ce-as face-o la modul neplacut (ex. vad o femeie care-mi place si sa ma apuc sa mi-o ichipui vomitand) … cand pot s-o fac la modul placut (ex. vad femeie respectiva si-mi inchipui cam cum ar fi sa ne plimbam de mana pe malul marii, sa ne sarutam, sa facem sex, etc.)? da’ daca sunt contient ca ma mint … si implicit sunt rational in extremis … oare mai pot ignora imperfectiunile?

    as spune ca ratiunea e foarte buna si utila in rolul „primit de la natura” (ca atu al speciei in lupta pentru supravietuire) … dar in rest nu face altceva decat sa poleiasca cu aur o colivie (si cand ea e prea evidenta, construieste alta mai mare/larga). intrebarea e: „chiar vreau sa fiu singur(a)?” … iar raspunsul se pare ca-i „nu”.

    • Apreciez modul dumneavoastra de gandire. Nu e eronat, asa cum nici al meu nu e eronat. In fiecare dintre aceste modalitati pot fi identificate beneficii. Iar fiecare este liber sa aleaga. In ceea ce ma priveste, felul meu de a rationa (asa cum reiese din aceste articole) nu mi-a atras singuratatea. Dimpotriva. Nu mi-a diminuat pasiunea pentru viata si pentru oameni. Sunt “foarte inconjurata” de oameni, chiar daca am inceput sa disec sentimentele.
      Mi-ar placea sa va aud experientele. Ce ziceti? Ati fi de acord sa va expuneti ideile intr-un articol pe care sa mi-l trimiteti pe adresa mea de mail: rodicaionescu24@yahoo.com si pe care sa il publicam? Ar fi interesant. Imi place cum va argumentati ideile si cred ca expunerea lor ar aduce valoare adaugata si altor cititori.
      : -)

Sorry, the comment form is closed at this time.