Apr 192011
 

„Dă-o-n pălăria ei de treabă, dacă iar te-ai îndrăgostit şi de-aia nu mai scrii, îl spulber pe mişel.” Nici nu-i greu, zic, zâmbind, la cât e el de mic şi tu cât de fricoasă.

Da, recunosc şi sunt în stare s-o afirm public, de data asta m-am îndrăgostit serios şi complet şi-n plus, m-am lăsat cuprinsă de plăcerea de a nu-mi mai da jos pijamaua şi de a nu mai ieşi în afara spaţiului extatic, iubitor, plin de neîncredere şi de trădare (şi de crudă nerecunoştinţă) în care m-am trezit, constrângător de liberă.

Da, m-am îndrăgostit de creierul lui şi de creierul ei, în special de creierul tău, dar mai ales (ce să-i faci, e mult mai aproape) m-am îndrăgostit de al meu, vulnerabil şi plin de „habar n-are, da’ ştie ce face.” (Îi rog pe cei doi cititori constanţi să-şi reamintească: nu am absolut nicio problemă cu hulitul ménage à trois, dezbrăcat de orice fel de veştminte, cel mult mă pot împotrivi, în lumina ultimelor cunoştinţe acumulate, lui folie à deux, îmbrăcat ca la carte.)

Am învăţat mult în ultima vreme („o tocilară, nu pot să cred ce-am crescut”, se plânge fiică-mea în piaţa cea publică), am citit cât am putut şi, pe nesimţite, n-am mai fost în stare să văd altceva în afara oglinzii în care mă priveam şi mă recunoşteam şi-n care vă cuprindeam, în absenţă, pe toţi.

M-am îndrăgostit de creier.

M-am îndrăgostit de ceea ce face.

M-am îndrăgostit de faptul că mă păcăleşte constant şi că, uneori, îşi bate joc de mine. Că adoarme la mine în cap după ce se gândeşte la tine.

M-am îndrăgostit chiar şi de modul în care n-am încă habar de cum funcţionează mintea şi mi-am oferit chiar şi-o felie de tort atunci când am realizat că am înţelepciunea de a nu simţi asta drept un handicap ce îndeamnă la neputinţă sau la seacă jelanie. Mă-mprietenesc acum cu toate creierele de la mine din cap, ba cu cel delirant, ba cu cel secretos, cel mai mult cu cel emoţional şi, ohoohooo, să nu-l uit pe cel imoral, cel vanitos e cam enervant şi mă stoarce de vlagă, ăl cu voinţa slabă culmea, îmi cere într-una carbohidraţi şi-atunci mă-nţelegeţi, nu-i aşa, de ce ajung gata sfârşită în faţa celui încăpăţânat, iar într-un final vesperal, pe cel habotnic aproape că nici nu mai reuşesc să-l bag, socialmente, în seamă.

Treceam, acum vreo cinci ani, printr-un hipermarket. (Adică adulmecam urma ultimei chenzine pe care o lăsasem acolo pe lucruri absolut inutile, dar atât de promoţionale şi măgulitor de futile.) Văd, la un moment dat, aruncat pe un raft de lenjerie intimă bărbătească, fără nicio cutie, un aparat care, n-aveam nicio îndoială, ar fi realizat ceva absolut sublim pentru existenţa mea, dacă m-aş fi prins pentru ce e gândit şi cum funcţionează. Am stat o oră printre chiloţi bărbăteşti întorcându-l pe toate feţele, încă una mi-am petrecut-o în raioanele pe unde presupuneam că ar trebui să-i găsesc fraţii sau măcar ambalajul, am apelat la toate fătucile cu ecuson pe care le-am întâlnit, la toţi şefii de raioane, am scotocit cu şoricei electronici prin întunecate subsoluri de baze de date, să-l găsim după preţ, după firmă, după culoare, totul absolutamente degeaba: teoretic, acel dispozitiv nu exista. Sper că vă imaginaţi, devenise de importanţă vitală să ştiu la ce mi-ar fi folosit. Nici prin cap nu-mi trecuse vreodată să construiesc ceva care să facă ceva, să ajute cuiva, însă, iacătă, cineva să gândise la mine, într-un fel oarecare, dar de-a dreptul fundamental. Trebuia să ştiu pentru ce anume fusese conceput. Să-l cumpăr ca să-l expertizez în linişte (desigur, cu mult ajutor) nu puteam căci n-avea strop de existenţă comercială, să mi-l ofere în dar conducerea magazinului doar pentru a scăpa de mine ar fi fost, în final, o soluţie acceptabilă. Sau să-l fur, mă gândeam. Când să renunţ, cu ultima fărâmă de onoare (după ce-i pusesem să jure cu mâna pe Biblie – aceasta având, desigur, întotdeauna codul de bare – că aparatul va fi păstrat bine, la „Casa centrală”, pentru a-l regăsi a doua zi întru continuarea investigaţiilor), am zărit în coşul unei doamne nişte varză murată vidată şi-atunci, pe cât de mândră, pe-atât de spăşită, m-am aplecat în faţa lui Sultan: era un aparat de împachetat sarmale, ajuns dintr-un stand exterior, cine ştie cum, în ditamai hipermarketul care, iacătă, se închina crucit cu toate rafturile din dotare. (Desigur, mi-am dus la bun sfârşit datoria morală pe care-o aveam faţă de cei care se uitau deja la mine cu ochi mici-mici-mici printre nişte dinţi foarte mari şi-am cumpărat, deşi nu mai voiam, minunăţia, la un preţ care ar tulbura profund chiar şi pe-un X6. Suntem în 2011, am întrebuinţat până şi frunze de palmier comandate pe net de la primărie şi tot n-am reuşit să împachetez nici măcar o sarma – folosesc însă, din ce în ce mai bine, degetul cel mare.)

Tot în 2011 (cam târziu, sunt convinsă că deja mă priviţi, printre pixeli, compătimitor) am înţeles că mintea s-a organizat într-un fel de module specializate în interacţiunea cu mediul şi că-şi desfăşoară planul de activitate în conformitate cu ceea ce programul nostru genetic a decretat, pe baza unui sistem de operare configurat prin selecţie naturală. Ţelul final: rezolvarea problemelor cu care înaintaşii noştri s-au tot confruntat, adiţional celei majore, de rodnică perpetuare (urmărind, în acelaşi ritm fermecat, satisfacţia organelor din dotare). Vreţi să acceptaţi sau ba, până să se transforme-n miracol, de tratat că atare, sunt absolut convinsă că sarmalele cu formă perfectă au reprezentat o mare problemă spre rezolvare şi că un modul mental, deloc oarecare, a avut câte ceva de ciripit întru o adaptativă plasare.

Dacă privim lucrurile aşa (fireşte că le-au văzut alţii înaintea mea, nu ştiu de ce sunt ultima întotdeauna, n-am nicio îndoială că ceea ce-mi lipseşte nu sunt deloc ochelarii), psihologia e un fel de profilare inversă, ea încearcă să-şi dea seama de ce, în profilarea înainte, a fost construit un aparat (să ne detaşăm, vă rog, de făcătorul de sarmale, e vorba de un alt fel de ansamblu funcţional, fără varză şi un pic mai mental). Psihologia vrea să ştie pentru ce a fost proiectat fiecare dispozitiv de manevrat existenţa înspre înainte. Revoluţia cognitivă a anilor ’50, (cea care justifică mişcările gândirii în paşi de informaţie şi computaţie) şi revoluţia biologiei evoluţioniste din anii ’70 (care explică adaptarea în termenii selecţiei dintre replicatori) au realizat o uniune remarcabilă: psihologia evoluţionistă, singura care-ar putea reuşi să satisfacă unitar, prin combinarea celor două jumătăţi, înţelegerea existenţei minţii, a genului de minte pe care-o avem şi de ce avem tocmai mintea aceasta. Cum ar veni, ce te aduce în punctul de a sta printre chiloţi bărbăteşti, cu un aparat de împachetat sarmale în braţe, convinsă fiind că adaptarea în termeni inteligenţi a speciei tale depinde tocmai de secvenţa aceasta.

Admit că perspectiva evoluţionistă rămâne singura acceptabilă pentru a nu ne face de râs (cu) mintea noastră, însă drumul pare a fi numai cel al acestei inverse configurări, altfel fundătura se auto-garantează: „A făcut ZDUP! când s-a mişcat, HOP! când s-a oprit şi ZVÂRRR! când stătea nemişcată; n-am ştiut niciodată ce jucărie era şi cred că n-o să aflu niciodată.” (solistul vocal din „The Marvelous Toy”, despre un cadou primit în copilărie, via Steven Pinker).

N-ar fi păcat să nu ne jucăm cum trebuie? Şi n-ar fi trist să nu vedem mai bine şi mai mult? V-aş ruga să deschideţi orice manual de „Mecanisme psihice cognitive” şi să vă convingeţi că cel mai amplu capitol este cel al percepţiei, pentru că vederea a fost cel mai bine înţeleasă până acum, bănuiţi de ce: pentru că asupra ei a fost inteligent aplicată, întru înţelegere, logica configurării inverse. Fără niciu dubiu, domeniul percepţiei (simt nevoia unei definiţii în care alături de percepţie să se afle un sens) este singura ramură a psihologiei în care experimentele şi studiile realizate au demarat având că punct de pornire ideea clară a adaptării omului la mediu şi în care cercetările s-au străduit să explice configurarea inversă (iar rezultatele nu au întârziat să apară). Sistemul meu vizual nu există doar pentru a-i privi pozele lui George Clooney, ci şi pentru a putea percepe formele şi materialele lumii înconjurătoare. Unde-i avantajul evolutiv, mă veţi întreba? E simplu de tot: mă voi putea opri la marginea piscinei (căci nu ştiu să înot) şi nici nu voi sfârşi măritată cu vreun miliardar, acesta având, pentru toleranţa mea perceptivă, o textură mult prea lucioasă.

Nimic din domeniul biologiei nu are sens decât din perspectiva evoluţiei, spunea, în 1937 Theodosius Dobzhansky, genetician şi biolog evoluţionist de renume, cel care-a integrat teoriile eredităţii şi ale geneticii populaţiilor în teoria selecţiei naturale a lui Darwin. (Nu-i niciun secret, eu am aflat de el săptămâna trecută. Faptul că recunosc că-s cam bătrână şi-ndeajuns de proastă, câtă vreme am lăsat să-mi scape printre degete atâţia ani de studiu dintr-o singură viaţă, m-ar putea apăra de vreo directă reacţie răutăcioasă, ceea ce însă nu trebuie scuzat este psihologul tânăr care se autoprotejează.)

Nimic din domeniul culturii nu are sens decât din perspectiva psihologiei, adauga, în 1997, Steven Pinker. Evoluţia a creat psihologia şi acesta este motivul pentru care ea explică şi cultura. Gândiţi-vă la asta în 2011. Eu am deja pielea de găină şi mă întreb dacă sunt, sau dacă voi deveni vreodată, demnă de psihologia zilelor noastre. Nu-i deloc greu să te faci psiholog. (Deşi e cam scump.) Cel mai greu e să-ţi bagi picioarele în revelaţia că a şti e mai important decât a simţi. Desigur, în sensul concret de a sta cu tălpile goale, de a te lua cu frig şi de a te trezi, cât încă mai ai timp să coteşti, onorabil, dinspre psihoterapeutul ce te visai, înspre actriţa de varieteu ce chiar eşti. Pentru unii – nu fac discriminare de gen, spectacolul permite orice transformare, o astfel de alegere ar reprezenta maximul demnităţii şi al simţirii speciei umane. (… Bine, accept, daţi-mi o castană în mijloc de cap: hipotermia merge mână-n mână cu somnolenţa şi lipsa de coordonare.)

Nu mi-e frică de câte nu ştiu, însă mi se face, câteodată, a’ naibii de multă ruşine. (Să mă ierte Postul Paştelui, însă e felul meu de-a recunoaşte că-mi pasă. Iar dacă pân’ la Dumnezeu or să mă mănânce toţi sfinţii, să dea şefu’ să le rămân între dinţi şi să-i determin să-şi scoată proteza pe masă.)

Steven Pinker mai spune aşa: „cea mai importantă mărturie despre primii oameni care au trăit pe pământ o constituie mintea modernă.” Adică mintea noastră. Care, desigur, se înclină cu recunoştinţă în faţa faptului că, pentru a face posibil progresul, problemele cu care se confruntă-n prezent modulele ei sunt suficient de asemănătoare ca structură cu problemele strămoşilor ei.

Ştiţi însă ce mi se pare interesant?

Cea mai importantă mărturie despre ultimii oameni care vor trăi o constituie tot mintea noastră.

Îmi pare – îmi şopteşte un creier de-al meu -, că mintea de mâine se întâmplă acum.

***

Aşadar, mi-a părut bine de reîntâlnire, vă salut din mersul pe jos prin zonele de sus, iar n-o să mai scriu ceva vreme pentru că tocmai mi-am cumpărat două cărţi tari: una e-albastră şi are pe copertă un superb şi rostogolitor glob de omuleţi coloraţi, meşteşugit, cel mai probabil, de către spiriduşi jucăuşi pentru a fi dăruit lui Moş Crăciun drept mulţumire că Adrian Nuţă a publicat, în sfârşit, „Dezvoltare personală şi spiritualitate – Tranziţii, suprapuneri, iluzii – Selecţia naturală la zâne, îngeri şi Moş Crăciun” şi o alta de un fel de ocru, cu o imagine la fel de interesantă, doar că un pic mai statică, cum altfel, doar e anunţătoare de „Melcul cu umbrelă – paşi spre o conştiinţă extinsă, Seramis Sas.

Pe cuvânt că le-am cumpărat pe amândouă (am martor absolutamente credibil), ceea ce vă doresc şi vouă, pentru că, să mă credeţi pe cuvânt, veţi avea mari suprize. Sigur că voi n-o să mă întrebaţi ce conţin, da’ lăsaţi-mă să fac un pic pe grozava. Când, la un moment dat, Louis Amstrong a fost rugat să răspundă la „Ce este jazzul?”, a replicat scurt: „… Amice, dacă întrebi aşa ceva, n-o să înţelegi niciodată.”

Surprize mari, zic. Fiţi fără grijă, le gestionează corect creierul vostru vulnerabil şi mic.

Post scriptum: Dacă autorii celor două cărţi mă vor lichida pentru că nu le-am trimis întru acceptare şi permisiune ultimele rânduri, răzbunarea mea e cruntă: lui Adrian i-am lăsat deja, testamentar, broasca, ghici umbrelă (pardon, ciupercă), cine-i executorul.

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

Sorry, the comment form is closed at this time.