Mai 032011
 

Acest articol vorbeşte despre “nimic”. Deci, cui nu-i place nimicul, îi este recomandat să nu îl citească.

Mie îmi place nimicul. De fapt, îl ador. Din acest motiv am scris despre el.

Am întâlnit copii visători, contemplativi, meditativi, unii dând dovadă de o timiditate mai pronunţată comparativ cu media copiilor de-o vârstă cu ei, neînţeleşi de părinţii lor. Cunosc personal micuţi cărora le-a fost interzisă contemplarea naturii sau reflectarea la senzaţiile pe care diverşi stimuli le produc asupra corpului lor din motive care ţin de sistemul de valori al părinţilor. Cum ar putea un părinte grăbit, tracasat din pricina problemelor, indispus, în goană după valori materiale, total înstrăinat de propriile gânduri şi „inchizitor” al conştiinţei să înţeleagă nevoia unui copil de a sta cu picioarele goale în apa râului sau nevoia copilului de a sta cu ochii închişi în natură trântit pe iarbă. În timpul petrecut astfel, nu ar fi mai indicat să înveţe, să îşi rezolve temele pentru şcoală, să efectueze eventual probleme în plus la matematică din culegerea de exerciţii, să citească cărţi din bibliografia şcolară, să îşi ajute părinţii la cumpărături sau la bucătărie? Sau chiar să se joace cu alţi copii, să se uite la televizor, sau amuzându-se la calculator. Oricare dintre acestea pare mai normal părinţilor decât nevoia copilului visător de contemplare. Este practic o activitate care nu duce la nimic bun. La ce să îmbrăţişezi copacii sau la ce bun să stai întins pe iarbă ore întregi? Care e finalitatea? Să nu uităm că foarte mulţi adulţi gândesc şi trăiesc în termeni de finalitate, de obiective. Pe când copilul trăieşte în termeni de proces, de curgere. Pentru copil scopul e mai puţin important. Importante sunt senzaţiile, lucrurile care îi impresionează simţurile, imaginaţia, emoţiile puternice.

Neintegrarea copiilor într-un şablon le produce anxietate tutorilor, le provoacă dureri de cap, stres, într-o lume şi aşa suficient de apăsătoare. E infinit mai comod să ştii la ce te aştepţi, să ai o imagine a viitorului familiei tale, să poţi vizualiza mental cum va fi micuţul tău peste câţiva ani. Nu e oare destul de imprevizibil când vezi că  nu răspunde în măsura în care te aştepţi tu cerinţelor şcolare preferând contemplarea, nu e oare suprinzător să nu îl vezi socializând cu ceilalţi copii din clasă şi în acelaşi timp dând întâietate timpului petrecut în solitudine? În ce fel de adult se va transforma acest copil ? Imprevizibil, frapant, şocant, parţial inadaptat…hmmm…periculos, aşadar, necorespunzând prototipului copilului „normal”.

A obliga un astfel de copil să fie altfel decât e fără a resimţi tensiunea şi frustrarea aferente, echivalează încă de la debut cu un eşec. Succesul pe care vrei tu, ca părinte, să îl vezi în comportamentul „creaţiei tale”, este o denaturare a realităţii, este o iluzie, o plăsmuire. Insuccesul, însă, este de durată, iar părintele îl va constata ulterior, poate chiar peste 10-20 de ani de la momentul când se umfla în pene ţinându-şi de mână odrasla ascultătoare şi încadrată sănătos în tipare. Dacă adultul a stabilit o situaţie sau regulă incompatibilă cu nevoile naturale ale micuţului, cu siguranţă nevoia naturală nu va dispărea. Se va retrage doar provizoriu, urmând să reapară cu durere şi mâhnire cândva, tardiv, poate prea tardiv, poate într-un moment din viaţa copilului în care reapariţia nevoii nu mai este atât de binevenită. Sunt capabilă a da „n” exemple în acest sens. Vânez astfel de situaţii în jurul meu. Una dintre ele chiar în familia mea extinsă: tânăr închis în casă, căruia acţiunile de socializare, descoperire, apropiere specifice adolescenţilor nu i-au fost permise, deşi dorinţa de a le trăi s-a manifestat (chiar vizibil). Toate au trecut, adolescentul părea a merge pe un drum sigur şi direct către maturitate. La vârsta de 35 de ani, l-au năpădit. Şi brusc. Într-o zi. Din ce în ce mai puternic. S-a trezit asaltat de regrete, de dorinţe neîmplinite, de nevoia de a atinge, de a experimenta, de a fi alături de tineri (aşa cum ar fi trebuit, poate, să fie în anii adolescenţei), de a trăi, de a cunoaşte. Nici gând de ideea de mariaj sau de copii, spre nemulţumirea părinţilor săi care se întreabă şi acum unde au greşit.

Copilul nu învaţă doar atunci când se află în sala de curs, sau atunci când citeşte cărţile pentru şcoală, sau atunci când se joacă cu semenii lui, sau când petrece timp cu părinţii. Copilul învaţă şi din senzaţii, din emoţii or ascultându-şi nevoile corpului şi minţii sale.

Pe măsură ce se maturizează, fiind lăsat să îşi trăiască experienţele, va descoperi singur sau ghidat de părinţi cât de des este nevoie să dea curs propriilor impulsuri în aşa fel încât să nu îşi calce în picioare individualitatea şi nici pe a altora.

Dacă micuţul tău are o atitudine meditativă în natură, înseamnă că iubeşte viaţa din jurul lui, iar sentimentele îi sunt foarte reale. Nu desconsidera sentimentele copilului. Ele sunt la fel de puternice precum ale tale, doar că el nu are abilităţile (şi poate nici dreptul) de a-şi impune voinţa în faţa ta, iar depinzând de tine + iubindu-te, cedează. Renunţă la sine însuşi. Micuţul cu sentimente intense, vii, pătrunzătoare (mai ales dacă este şi introvertit) reacţionează la fel de aprig atât la lucrurile pozitive, cât şi la cele mai puţin plăcute, aşadar e vital ca tu, părintele, să fii cu ochii în patru atunci când îi ceri să renunţe la activităţile „pierdere de vreme” (asta în cazul în care consideri absolut necesar să o faci). Ia seama că renunţarea la individualitatea proprie a micuţului echivalează cu împingerea copilului către o situaţie ostilă, străină, către cineva sau ceva ce el nu este (deci posibil periculos), transformarea nefiind de la sine, ci forţată, impusă de tutori, prin prisma valorilor pe care ei le au. Ce se va întâmpla în acest caz? Tendinţa de retragere a copilului se va accentua, iar masca pe care o va purta nu va fi nicicând autentică.

Când un copil se simte confirmat, acceptat, recunoscut ca persoană (deci nu pe principiul : „tu nu eşti om, ci eşti copil”), evoluţia lui poate cunoaşte drumuri neaşteptate, spectaculoase, dincolo de ceea ce ar putea face în mod obişnuit. Renaşte, abilităţile i se dezvoltă, capătă putere, energie, curaj, se simte puternic şi securizat, resursele i se potenţează, iar toate căile i se deschid.

Pentru a exista, nevoia noastră esenţială de căldură, de afecţiune, de acceptare, trebuie să fie recunoscută, înţeleasă, satisfăcută. Şi trebuie satisfăcută într-o anumită perioadă de timp, în acea perioadă de timp, nu oricând, nu peste 5 luni, nu peste 5 ani. Nevoile relaţionale cad aproape în exclusivitate în responsabilitatea părinţilor : nevoia de a se exprima şi de a fi ascultat, nevoia de a fi recunoscut, valorizat, văzut, tratat ca o persoană cu sentimente la fel de importante ca ale oricui altcuiva, nevoia de a se simţi iubit. Nevoile de mai sus nu dispar dacă nu sunt satisfăcute. Capătă doar o înfăţişare falsă, eventual se ascund şi reapar în adulteţe provocând uneori conduite atipice şi anormale pentru un om matur, moment în care se poate petrece regresia. Şi chiar este o regresie. Dar e o regresie necesară. Necesară creşterii. În lipsa ei, creşterea va fi falsă, va fi ca şi cum pentru a ajunge la etajul 4 sari direct de la etajul 1, ocolind etajele 2 şi 3.

O nevoie trebuie înţeleasă, ascultată, valorificată. Este important a se face diferenţa între dorinţă şi nevoie. Părintele nu va cădea în plasa variatelor dorinţe ale unui copil, crezând că satisfăcându-le, va contribui substanţial la creşterea psihică a micuţului. Dar când vine vorba de nevoi, este datoria părintelui să fie acolo, să le înţeleagă şi măcar să accepte existenţa lor, chiar dacă satisfacerea unora dintre ele nu se poate petrece din diferite motive.

A fi lângă copilul tău de-a lungul dezvoltării sale înseamnă deseori renunţare, depărtarea de planurile făcute, de propriile dorinţe, pentru a-l însoţi acolo unde este el, acolo unde alege să se dezvăluie. Din pacate, educarea lui ţine mult prea frecvent seama de temerile şi dorinţele noastre legate de el, în loc de a-l educa urmărindu-i adevăratele nevoi. Nevoile sunt fundamentale copilului, iar mesajele de confirmare a acestora primite de la părinţi sunt stimuli de o putere incredibilă.

Şi până la urmă ce este aşa de rău că ai un copil cu o dragoste deosebită pentru natură şi care preferă să stea cu ochii pironiţi la frumuseţea spectacolului lumii înconjurătoare fără să facă nimic!? Numeroşi părinţi pot înţelege şi accepta un copil căruia îi place jocul în natură (a se juca în natura, deci acţiune în aer liber), dar unui număr mult diminuat de părinţi li se pare acceptabil comportamentul unui copil care contemplă natura, fără a întreprinde nimic în mod special (deci a fi static în natură). Sentimentele şi emoţiile unui copil sunt atât de valoroase, încât părinţii ar trebui să aibă grijă să nu i le rănească sau să i le distrugă.  Rănirea şi distrugerea acestora determină copilul să considere că persoanele semnificative din viaţa sa nu pun prea mult preţ pe el.

Din nefericire, deja în primii ani de viaţă copilul învaţă că nu e bine să fie diferit de ceilalţi. Aşa că se conformează şi intră în rând, „în turmă”, pierzându-se printre alţi micuţi, abandonându-şi sinele. Dacă majoritatea copiilor preferă să se joace în curtea şcolii sau la calculator, atunci se pare că aceasta reprezintă realitatea, normalitatea. Iar în cazul în care copilul tău este meditativ, se încadrează în anormalitate şi trebuie ghidat pentru ca şi el să meargă pe drumul celorlalţi. Să se uniformizeze. Să nu iasă în evidenţă. Ceea ce diferă chiar şi numai un pic de la standarde, nu e acceptabil şi necesită schimbare.

Şi în lumea adulţilor se petrece asta. Adultul retras care lucrează într-o colectivitate unde se discută în fiecare zi aspecte de can-can, tabloid, bârfe, se va simţi stingher la un moment dat şi cel mai probabil, pentru a rezista atmosferei, se va adapta, prefăcându-se interesat. În caz contrar, va face faţă excluderii sociale. Pentru că excluderea socială este extrem de dificil de suportat, adultul nu vrea să trăiască sentimentul prin prisma copilului său meditativ (deşi copilul nu pare deranjat de asta), aşa că îl îndeamnă către împrietenirea forţată cu ceilalţi de-o seamă, cu jocul atunci când nu este dorit, cu adoptarea unor comportamente indezirabile pentru micuţ.

Aşa învaţă copilul prefăcătoria, făţărnicia, lipsa de sinceritate, comportamentul duplicitar. Aşa învaţă copilul minciuna. Începând de la sine însuşi: mă prefac altfel ca să plac celorlalţi (inclusiv mamei şi tatălui). Astfel, minciuna devine parte integrantă a vieţii micuţului om care începe să se identifice cu înşelăciunea în care trăieşte. Până când îşi pierde abilitatea de a distinge între plăsmuire şi adevăr. Între real şi imaginar. Între fantezie şi concretitudine. Iar peste ani se trezeşte într-o dimineaţă întrebându-se „cine sunt eu de fapt?”. Nimeni nu mai ştie. Şi nimeni nu îl poate ajuta.

Doar specia umană este capabilă a cerşi de la ceilalţi minciuna într-un asemenea grad, de a se polei atât de „pitoresc”, de a înfrumuseţa urâtul, de a deghiza mârşăvia şi răutatea în frumuseţe şi bunătate, de a aduce prefăcătoria la rang de artă (în limbaj corporatist se cheamă „flexibilitate”). Iubesc oamenii, dar mă dezgustă făţărnicia, simularea, ipocrizia (pe care le regăsesc şi la mine din plin). Mi-aş dori să trăiesc într-o lume populata cu oameni liberi, fără metamorfoze impuse, fără libertăţi furate, fără tabu-uri, cu persoane umplându-se de „nimic” în fiecare dimineaţă când privesc răsăritul sau când o picătură de ploaie le atinge mâna. Da, mi-ar plăcea ca toţi să savureze astfel de senzaţii, pentru ca eu să simt că „aparţin”. De ceva. Cuiva. Cuiva care să vibreze la mirosul de lapte cald sau de pâine proaspătă, sau la acordurile de jazz la pian în fundal, cuiva care să înţeleagă libertatea, să accepte şi să iubească unicitatea fiecăruia, cuiva care să zâmbească dimineaţa la trezire şi seara înainte de a adormi. Cuiva care să râdă în somn. Ar fi formidabil ca întreaga lume să fie în acest fel, unică, autentică, iar copiii din interiorul tuturor adulţilor să nu se mai simtă străini, abandonaţi, ba dimpotrivă: să resimtă apartenenţa cu deplină linişte, să simtă siguranţa, înţelegerea.

Libertatea este fericire. Mamă, copilul singur este normal. Şi mai mult decât crezi tu….liber.

„Când sunt prea trist sau sunt prea vesel, mă dau deoparte, într-un loc singur, îmi iau vioara şi cânt pentru mine; căci parcă mi se deschide cerul, aşa frumoase lucruri văd!…” (Hector Malot – „Singur pe lume”)

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

  3 Responses to “Zguduitoarele chinuri ale copilului interior”

  1. Am observat ca unii parinti chiar se tem ca copilul este diferit de al altora, nici vorba de unicitate, ci sa nu cumva sa fie diferit. si am observat cat sunt de linistiti cand vorbesc intre ei si isi dau seama ca si copilul lor este la fel ca ceilalti. Pe mine ma cam sperie faptul ca nu prea mai visez la altfel de lume, adica nu cred ca e posibil sa existe, avand in vedere conditionarile noastre si credintele transmise cine stie de cand. Adica eu sper ca voi face acest lucru cu copii mei, insa nu cred ca e posibil la o scala mai mare. Mi-as dori chiar sa sper si sa ma astept sa se rezolve asta, dar in momentul asta chiar mi-e greu sa cred asta. Oricum, ma bucur imens cum copiii au resurse si dorinta de a trai, oricum, si ca sunt imuni la multe magarii care li se intampla zilnic. (sau poate ca ii afecteaza, dar nu pe moment). Fiecare copil cu resursele lui. Poate pana la urma nu e asa de lipsit de speranta cum vad eu in perioada asta.

  2. Multumesc, Raluca. Cred ca e tare dureros sa asisti la spectacolul acesta zilnic, desi copiii de gradinita totusi inca isi mai pastreaza din prospetimea specifica. Recunosc: visez la o lume total diferita, la metode de educare foarte mult in opozitie cu cele folosite actualmente. Ma revolt ca multi, mult prea multi parinti isi educa copiii folosind modalitati care reduc copilul la “o jucarie” apartinandu-le lor, folosind tipare standard, aceleasi de ani si ani de zile. Imi doresc din toata inima sa nu cad cumva in aceeasi capcana atunci cand voi fi parinte si sper sa reusesc a-mi aminti in fiecare clipa ca unicitatea copilului meu merita prezervata. Tare as vrea ca toti parintii sa fie mandri de unicitatea micutilor pe care ii cresc, chiar daca aceasta nu este tot timpul comoda pentru dansii si/sau pentru cei din jur.

  3. Exceptional de frumos articolul. Ma uit la copiii din gradinita in care lucrez si am impresia ca in fiecare zi sunt ciopartiti putin cate putin. Toti. Cu siguranta am fost si eu asa, si ma intreb daca a scapat cineva cu adevarat.

Sorry, the comment form is closed at this time.